Atunci când privești spre stele, vezi aceleași constelații pe care le-au văzut grecii antici și chiar primii vânători-culegători. Însă este și un tablou în continuă schimbare, deoarece stele noi se nasc constant, iar altele mor. De fapt, aceasta va fi și soarta propriului nostru soare peste aproximativ 5 miliarde de ani. Câte stele din Calea Lactee mor în fiecare an?
Cât de repede se schimbă cerul nopții și câte stele din Calea Lactee mor în fiecare an?
Potrivit lui James De Buizer, cercetător la Institutul pentru Căutarea Inteligenței Extraterestre (SETI), situația este complicată.
În primul rând, este util să clarificăm ce înseamnă ca o stea să moară. Stelele sunt sfere enorme de gaz fierbinte susținute de fuziunea nucleară care transformă hidrogenul în heliu în interiorul nucleului. Stelele mor atunci când fuziunea nucleară se oprește. Există două moduri principale în care se poate întâmpla acest lucru, iar modul în care moare o stea depinde de masa sa.
Pentru stelele de masă mică, fuziunea nucleară se termină atunci când tot hidrogenul din nucleul stelei este transformat în heliu. Fără căldura și presiunea exterioară rezultate din fuziune, steaua se prăbușește în ea însăși. În timpul acestei prăbușiri, presiunea asupra nucleului devine atât de intensă încât heliul rămas începe să se transforme în carbon și să elibereze energie, explică NASA.
Atmosfera exterioară a stelei se umflă și devine roșiatică, creând ceea ce este cunoscut sub numele de gigantă roșie.
În cele din urmă, steaua își pierde această atmosferă umflată, lăsând în urmă un obiect dens cunoscut sub numele de pitică albă. Aproximativ 97% dintre stelele din Calea Lactee, inclusiv Soarele, sunt destinate să devină pitice albe, a spus De Buizer.
Astronomii pot vedea piticele albe deoarece emit o semnătură luminoasă unică. Ei folosesc aceste informații, plus rata de formare a stelelor și numărul total de stele, pentru a calcula câte stele mor în fiecare an. Se estimează că se formează o pitică albă la fiecare doi ani, a spus De Buizer.
Pentru stelele care au de opt ori sau mai mult masa Soarelui, procesul de moarte este diferit. Aceste stele masive reprezintă doar aproximativ 3% dintre stelele din Calea Lactee, dar impactul lor este impresionant, scrie Live Science.
„Acestea sunt evenimentele cu adevărat violente și energice pe care unii oameni le-ar putea caracteriza drept moarte”, a spus Eric Borowski, student la astrofizică la Universitatea de Stat din Louisiana (SUA).
Acest tip de stea fuzionează elemente din ce în ce mai grele în nucleul său, devenind în cele din urmă atât de masivă încât nu se mai poate susține împotriva gravitației, a spus Borowski. Rezultatul este o explozie uriașă numită supernovă. Nucleul stelei continuă să existe fie ca o stea neutronică, fie ca o gaură neagră, conform NASA.
Ultima observație înregistrată a unei supernove în Calea Lactee a fost în 1604, totuși astronomii estimează că o supernovă are loc o dată sau de două ori pe secol în galaxie.
Deci, de ce au trecut mai mult de 400 de ani de când a fost detectată una în galaxia noastră? Cele mai bune estimări ale astronomilor sunt complicate de forma Căii Lactee și de norii denși de gaz și praf.
„Ar putea exista supernove pe cealaltă parte a centrului galactic… dar este atât de mult material între noi… încât nu le vom vedea”, a spus De Buizer.
În concluzie, cu o pitică albă formându-se la fiecare circa doi ani, plus câteva supernove care se întâmplă la fiecare 100 de ani, rezultă un total de aproape 53 de stele care mor în fiecare secol în Calea Lactee, adică aproximativ o stea la fiecare 1,9 ani.
Înțelegerea etapelor morții stelare este modul în care astronomii pun cap la cap ciclurile de viață ale stelelor, a spus De Buizer.
Oceanul subteran de pe Pluto este cu 8% mai dens decât mările de pe Pământ
Trei cercetători europeni cred că au descoperit cum am putea observa radiația Hawking
Soarele s-a dezlănțuit! Două erupții colosale au avut loc în mai puțin de 12 ore